92Lucia

n-am prea mult timp de stat la palavre. de altfel se ca nu scriu cu majuscle  d-alde d-astea dar sunt pe o tastatura noua si nu ma pot obisuii asa repede. mai nou, de cand am o pauza atat de mare de la net/antrenamente/whatever, am inceput sa am o noua pasiune: unghiile. pe la 2 zile incep sa e schimb culoarea. am impresia a o sa raman fara ele din cauza acetonei. oricum…pentru cei interesati, am gasit cateva sfaturi pentru nist unghii sanatoasz si frumoase pe csid .sunt chiar bune. pana mai incolo… tineti aproape, iubiti-va(ma) mult.

Mai intai vreau sa va linistesc(in caz ca va faceati griji): NU, nu m-a luat apa. Eu sunt un caz chiar fericit. N-am avut probleme cu “vine valu’ si-mi ia calu”. Stau mai in deal. Dar am prieteni/colegi/cunostinte care au avut probleme. Cel mai rau au patit-o cei din Sendreni. Chiar se zicea la un moment dat ca daca vine o viitura mai mare ar fi urmat sa fie inundata Insula mare a Brailei sau comuna Sendreni. Bine ca ne-a ferit Dumnezeu de ea.

Dupa ce au inceput sa se retraga apele, s-a trecut la estimarea pagubelor. M-am plimbat ieri pe faleza inferioara, care mai pana alaltaieri era complet inundata. Pe langa faptul ca pute ca naiba, se poate observa cum s-a lasat asfaltul. Faleza s-a inclinat inspre sud(adica inspre Dunare). Toate restaurantele de pe apa sunt complet distruse.

Dar care e treaba cu titlul? Vazandu-se in fata apelor crescute, toti teribilistii s-au avatat sa arate ei ca “stiu cat de lata e faleza” sau sa se plimbe cu scuterul/bicicletele prin apa. Stiu sigur un caz in care un prieten de-al fratelui unei colege de-ale mele(ziceti voi daca nu suna mai exact decat “un baiat”) s-a inecat. Iti trimiti copilu’ la plimbare si iti vine acasa inecat. Ala avea vreo…10 ani(sau asa ceva. nu stiu exact) in cazul celor cu scuterele/bicicletele, dupa ce ies din apa aia(care nu e mica) nu ii mai tin franele. Si m-am tot uitat pe la stiri zilele astea dar nu am vazut nici o stire in care sa aud ca “s-a ciocnit cu nu-stiu-ce pentru ca nu l-au tinut franele”.
Ah! da! am vazut un accident tare in micro 17 langa Piata Rusilor cand un motociclist a fost izbit de o masina. Smecher! Era si televiziunea si ambulantele pe acolo…si tot.

Sa nu mai vorbim desre cazul tanarului inecat in Siret. Ca s-a dus ala sa inoate in apa din padure. Ii era cald. A stat vreo 5 minute cu capul in apa si aia de erau cu el credeau ca el isi bate joc de ei. Dupa vreo 10 minute si-au dat si ei seama ca era ceva in neregula.

Dumnezeu sa ii ierte!

Am observat ca atunci cand eu sunt fericita, toti cei din jurul meu imi par deprimati. Sunt constienta ca nu e asa dar…iluzia asta imi place. Imi place de asemenea sa merg pe strada si sa vad defectele tuturor oamenilor pentru ca, nu-i asa, cand sunt fericita (da, e vorba de fericirea AIA) sunt perfecta.
Apropo de asta…ati citit careva “Nunta in cer”? Stiti voi partea aia cu “fericirea” si “scrisul” nu merg mana in mana? Cam asa e. Nu prea imi sta mintea la scris si la blog…dar stiu ca o sa ma intelegeti si o sa fiti fericiti pentru mine.

Cred ca v-ati dat deja seama ca aici “fericire” e de fapt un nume de cod, da? Normal ca da…doar am cititori destepti( ce mama ei de treaba). Incerc sa stau cu picioarele pe pamant dar…ar insemna sa fiu foarte inalta pentru ca e cert: sunt cu capul in nori.

Din seria iesirilor cu fratele in parc, azi avem discutiile cu persoanele de varsta a 3-a.

Am observat la ei o foarte mare usurinta de a vorbi despre viata personala. Si nu numai a lor, ci a tuturor din parc. Dupa ce iar ma confundase cu o persoana de 20+ si ma intrebase unde lucrez etc, un domn mai in varsta a inceput sa imi zica despre fiecare persoana care se afla in parc in momentul acela.

-O vezi pe femeia aceea?
-Da
-Are 5 copii si doar sotul ei lucreaza.

Si lista poate continua. Am ajuns la concluzia ca acesti domni din parcuri sunt mai buni cunoscatori ai vietii celor din comunitatea in care locuiesc decat… cei de la politie sau chiar decar unele rude ale acelor persoane.
Batraneii pot fi folositi in scopuri malefice, asadar.

De asemenea, pentru cei care practica mersul cu autobuzul(e un sport extrem care include sprint, alpinism probabil, orienteering, de ce nu box), stiti ca mai sunt batrani haiosi care se baga in seama. Aia imi sunt extrem de dragi. Chiar ieri am dat de unul. Stateam mai incruntata si ma uitam pe geam. Vine la mine si imi zice “Nu mai sta incruntata ca iti strici fata aia frumoasa. Faci riduri”. I-am spus ca sunt riduri de expresie. “Lasa, nu conteaza. Tu sa fi fericita, faci o facultate, iti gasesti o slujba, iti gasesti un baiat, faci 2-3 plozi, iti pui o basma in cap si gata viata.” Chiar ma inveselise domnul. Ma gandesc ca daca mi-ar fi spus asa ceva un baiat de varsta mea sau vre-un domn de 40 de ani nu ar mai fi fost asa ok. Dar cand ti-o spune un mosulica glumet are alt farmec.

Chiar as vrea la varsta aia sa ajung si eu la fel de deschisa, sa port conversatii de orice tip cu necunoscuti de orice varsta.

Și pas cu pas
și ceas cu ceas
te-aștept tot mai arzând să vi
cu capul tâmp la geam eu stau
cu brațul ars condeiu-l iau
și scriu “Te vreau aici”

Și am o sete și un dor
să sorbi din vene-al meu amor
să umbli-n lung ca un vampir
fără de teamă
căci al meu sânge nu e mir

De jos în sus te uiți la mine
și-ntampini gleznele străine
i-un prim îndemn să încetezi
dar, fără teamă
urcă și-ai să vezi

Și urci încet pe gambe fine
purtat de-un gând necontenit
Revezi genunchii mei stârnit
Și ai acum în față ta
Tinerețea care-și spune pledoaria.

Suind pe coapsă în delir
dai frâu imaginației
și timpul parcă stă pe loc.
Dar ai în mâna ta scânteia
ce poate-aprinde doar femeia

Oricum, tu nu te mulțumești cu-atât
ești un bărbat și vrei mai mult
și-o iei un sus pe abdomen
cântând pe coaste un refren
îi vezi plăcerea

Și-ajungi în dreptul inimii
și-ți dai seama că poți s-o iei
Dar doar trecând de sânii ei.

Simt cum îmi astept sentință
Parcă-s nebun în libertate
Parcă-s un condamnat la moarte
E cert că o să se întâmple.

Mă seacă doar un singur gând
Mă soarbe de la rădăcini
Când cade lama cea tăioasă, oare
E noapte sau sunt numai lumini?

Acu-nțeleg ce e prin mintea
unui condamnat la moarte
sunt numai bălării deșarte
Ce n-au să capete contur.

Și când te-au anunțat din timp
Că glonțul, ștreangul ori chiar lama
Sunt doar o certitudine-amânată
Te părăsește chiar și teama

Iar în final te vezi în fața
Călăului cel nemilos
Pui capul jos, te uiți în sus
speri să nu fie dureros

Te surprinde leneș cu fața în sus
Ca o femeie cu suflet de bărbat
Curajul-n inimă e infinit
Dar neputința te ține-ațintit.

Și daca-ai noroc să crezi în Buddah
Vezi asta ca pe o a doua șansa
Și dac-ai noroc să-ți amintești durerea
Nu vei mai greși încă o dată.

Sunt, ce-i drept, putine datile in care mie imi vine sa scriu despre ce inseamna a fi blogger pentru ca eu una regasesc o mare scarba in insusi cuvantul “blogosfera”. Adica…pronunta si tu”blogosfera”. E prea snob pentru a defini o “cârdăşie” de site-uri, *hâc* parerea mea.

Acum eu una nu pot sa vorbesc decat din proprie experienta, oricat de obiectiv ar trebui sa apara un astfel de articol  in ochii vostri. Cele mai reusite articole ale mele au fost cele in care transpuneam cu o exactitate iesita din comun realitatea vazuta prin ochii mei, folosind cuvintele mele. Chiar daca la inceput totul parea stangaci, cuvintele nu mi se pareau alese cum trebuie, mi-am dat seama ca nu trebuie sa ma chinui prea mult. Totul vine odata cu timpul.

Dar odata cu timpul mai vine si altceva: obisnuinta. Nu imi place sa cred ca blogul a ajuns o obisnuinta pentru mine pentru ca, vorba aia, chiar nu e. E mai mult o nevoie. Din cate vedeti, in ultimul timp scriu mai rar, scriu doar cand am nevoie. Am vazut de asemenea ca unora dintre voi le e dor de ce scriam. Si mie imi e pentru ca, citind intr-o seara vechile articole, mi-am dat seama ca “bă, chiar le aveam cu scrisu’ “. Poate ca si acum ma pricep la scris dar mi-am cam pierdut stilul. Mi s-a si reprosat ca articolele mele nu mai au acel farmec de demult.  Nu ma mai regasesc in ceea ce scriu si am ajuns sa fiu prea confidentiala fata de voi. Plus ca ceea ce scriam eu erau in mare parte emotii ,  pe care cu timpul am simtit nevoia sa nu le mai impartasesc chiar tuturor, nici macar sub forma alegorica. Am preferat sa le spun unor apropiati si asa imi simteam emotiile in siguranta. E lesne de inteles ca nu toti abordeaza aceleasi subiecte ca mine si, deci, nu toti se confrunta cu aceste probleme.

Mi-am dat seama ca inainte, cand pateam ceva sau mi se intampla ceva, primul impuls era sa “scriu articolul” si nu sa povestesc cuiva. Asa articolul primea acel “prim impuls”, acea “prima reactie”, scriam exact ce gandeam si vorbele imi curgeau fluent. Dar daca povestesc cuiva inainte, pe blog tind doar sa reformulez propriile-mi cuvinte si iese ceva…aiurea. Nu iese nimic demn de a fi postat.

Trecand de la una la alta, nu stiu cum sunt alti bloggeri dar eu, cand vine vorba sa vorbesc despre blog, ma blochez. Am vorbit cu cineva despre asta in jur de o ora si ceva…numai theme, platforme, ce poti sa scrii, modalitati de promovare…etc si nu am mai simtit nevoia vreo 3 zile sa intru in wp-admin. E ca si cum ar merge un doctor cu trenul si, intrand in conversatie cu ceilalti pasageri, acestia incep sa ii zica “pai stiti ca si pe mine ma doare aici. ce ar putea fi?” La un moment dat ti se acreste. Si se pune problema sa “iei o pauza” sau asa ceva. Pur si simplu…nu stiu. E ca si cum ai pune un poet sa isi comenteze singur poezia

geam. Imi vine in minte geamul din spatele meu care tremura la fiecare vant puternic si fara sa vreau tremur si eu. Un geam e  rece. Trece vantul suierand si parca simt un fior pe sira spinarii. O contractie involuntara a tuturor muschilor e modul natural prin care corpul imi zice “tu nu trebuie sa te racesti”. Il aud ca tremura, il simt ca e rece. Curiozitatea ma indeamna sa ma uit. Acum vad ca nu e neaparat vina lui ca nu e asa. Vad si copacii care se lasa purtati de vant. Si ei tremura dar nu e treaba mea sa vad cat de reci sunt.

Pe de alta parte un geam e …transparent si totusi nu poti sa treci prin el. E un impediment, o protectie. E o binecuvantare pentru cei ce vad si o amagire pentru cei ce nu vad. Stiti, sunt si acele geamuri la masini. Din interior poti vedea in exterior dar din exterior nu poti vedea in interior.

Un geam e practic sticla, nascuta din nisip, supusa prelucrarilor atente. Iti trebuiesc mii de grade pentru prelucrare si totusi niciodata nu poti fi sigur de perfectiunea rezultatului. Dar daca adaugi niste culoare, un geam poate deveni o rozeta de succes pe care toti o admira dar nimeni nu o verifica cat de nivelata e de fapt.

[sper ca ati prins alegoria]

Tot ce am invatat in 11 ani de scoala mi s-a confirmat azi la teza de la romana. Nu e bine sa stii prea multe pentru ca nu o sa stii de fapt nimic.  Principiul “decat mult si prost mai bine putin si bun” se aplica peste tot. Asta a venit asa… din experienta mea. Mai bine risti sa nu pici pe subiect decat sa sti toate subiectele. La teza am avut 2 subiecte. Unul l-am stiut si unul…bajbait. Cert e ca cel de-al doilea mi-a iesit mai bine decat primul pentru ca in primul am incercat sa cuprind tot ce stiam. Dupa cum v-ati dat seama iesise un mare…nimic.

Una peste alt, ma bucur ca s-a terminat perioada asta cand toti sunt stresati, toti urla, toti sunt isterici

No păi paaarcă să vedi o luminiţî…