92Lucia

Și pas cu pas
și ceas cu ceas
te-aștept tot mai arzând să vi
cu capul tâmp la geam eu stau
cu brațul ars condeiu-l iau
și scriu “Te vreau aici”

Și am o sete și un dor
să sorbi din vene-al meu amor
să umbli-n lung ca un vampir
fără de teamă
căci al meu sânge nu e mir

De jos în sus te uiți la mine
și-ntampini gleznele străine
i-un prim îndemn să încetezi
dar, fără teamă
urcă și-ai să vezi

Și urci încet pe gambe fine
purtat de-un gând necontenit
Revezi genunchii mei stârnit
Și ai acum în față ta
Tinerețea care-și spune pledoaria.

Suind pe coapsă în delir
dai frâu imaginației
și timpul parcă stă pe loc.
Dar ai în mâna ta scânteia
ce poate-aprinde doar femeia

Oricum, tu nu te mulțumești cu-atât
ești un bărbat și vrei mai mult
și-o iei un sus pe abdomen
cântând pe coaste un refren
îi vezi plăcerea

Și-ajungi în dreptul inimii
și-ți dai seama că poți s-o iei
Dar doar trecând de sânii ei.

Simt cum îmi astept sentință
Parcă-s nebun în libertate
Parcă-s un condamnat la moarte
E cert că o să se întâmple.

Mă seacă doar un singur gând
Mă soarbe de la rădăcini
Când cade lama cea tăioasă, oare
E noapte sau sunt numai lumini?

Acu-nțeleg ce e prin mintea
unui condamnat la moarte
sunt numai bălării deșarte
Ce n-au să capete contur.

Și când te-au anunțat din timp
Că glonțul, ștreangul ori chiar lama
Sunt doar o certitudine-amânată
Te părăsește chiar și teama

Iar în final te vezi în fața
Călăului cel nemilos
Pui capul jos, te uiți în sus
speri să nu fie dureros

Te surprinde leneș cu fața în sus
Ca o femeie cu suflet de bărbat
Curajul-n inimă e infinit
Dar neputința te ține-ațintit.

Și daca-ai noroc să crezi în Buddah
Vezi asta ca pe o a doua șansa
Și dac-ai noroc să-ți amintești durerea
Nu vei mai greși încă o dată.

Sunt, ce-i drept, putine datile in care mie imi vine sa scriu despre ce inseamna a fi blogger pentru ca eu una regasesc o mare scarba in insusi cuvantul “blogosfera”. Adica…pronunta si tu”blogosfera”. E prea snob pentru a defini o “cârdăşie” de site-uri, *hâc* parerea mea.

Acum eu una nu pot sa vorbesc decat din proprie experienta, oricat de obiectiv ar trebui sa apara un astfel de articol  in ochii vostri. Cele mai reusite articole ale mele au fost cele in care transpuneam cu o exactitate iesita din comun realitatea vazuta prin ochii mei, folosind cuvintele mele. Chiar daca la inceput totul parea stangaci, cuvintele nu mi se pareau alese cum trebuie, mi-am dat seama ca nu trebuie sa ma chinui prea mult. Totul vine odata cu timpul.

Dar odata cu timpul mai vine si altceva: obisnuinta. Nu imi place sa cred ca blogul a ajuns o obisnuinta pentru mine pentru ca, vorba aia, chiar nu e. E mai mult o nevoie. Din cate vedeti, in ultimul timp scriu mai rar, scriu doar cand am nevoie. Am vazut de asemenea ca unora dintre voi le e dor de ce scriam. Si mie imi e pentru ca, citind intr-o seara vechile articole, mi-am dat seama ca “bă, chiar le aveam cu scrisu’ “. Poate ca si acum ma pricep la scris dar mi-am cam pierdut stilul. Mi s-a si reprosat ca articolele mele nu mai au acel farmec de demult.  Nu ma mai regasesc in ceea ce scriu si am ajuns sa fiu prea confidentiala fata de voi. Plus ca ceea ce scriam eu erau in mare parte emotii ,  pe care cu timpul am simtit nevoia sa nu le mai impartasesc chiar tuturor, nici macar sub forma alegorica. Am preferat sa le spun unor apropiati si asa imi simteam emotiile in siguranta. E lesne de inteles ca nu toti abordeaza aceleasi subiecte ca mine si, deci, nu toti se confrunta cu aceste probleme.

Mi-am dat seama ca inainte, cand pateam ceva sau mi se intampla ceva, primul impuls era sa “scriu articolul” si nu sa povestesc cuiva. Asa articolul primea acel “prim impuls”, acea “prima reactie”, scriam exact ce gandeam si vorbele imi curgeau fluent. Dar daca povestesc cuiva inainte, pe blog tind doar sa reformulez propriile-mi cuvinte si iese ceva…aiurea. Nu iese nimic demn de a fi postat.

Trecand de la una la alta, nu stiu cum sunt alti bloggeri dar eu, cand vine vorba sa vorbesc despre blog, ma blochez. Am vorbit cu cineva despre asta in jur de o ora si ceva…numai theme, platforme, ce poti sa scrii, modalitati de promovare…etc si nu am mai simtit nevoia vreo 3 zile sa intru in wp-admin. E ca si cum ar merge un doctor cu trenul si, intrand in conversatie cu ceilalti pasageri, acestia incep sa ii zica “pai stiti ca si pe mine ma doare aici. ce ar putea fi?” La un moment dat ti se acreste. Si se pune problema sa “iei o pauza” sau asa ceva. Pur si simplu…nu stiu. E ca si cum ai pune un poet sa isi comenteze singur poezia

geam. Imi vine in minte geamul din spatele meu care tremura la fiecare vant puternic si fara sa vreau tremur si eu. Un geam e  rece. Trece vantul suierand si parca simt un fior pe sira spinarii. O contractie involuntara a tuturor muschilor e modul natural prin care corpul imi zice “tu nu trebuie sa te racesti”. Il aud ca tremura, il simt ca e rece. Curiozitatea ma indeamna sa ma uit. Acum vad ca nu e neaparat vina lui ca nu e asa. Vad si copacii care se lasa purtati de vant. Si ei tremura dar nu e treaba mea sa vad cat de reci sunt.

Pe de alta parte un geam e …transparent si totusi nu poti sa treci prin el. E un impediment, o protectie. E o binecuvantare pentru cei ce vad si o amagire pentru cei ce nu vad. Stiti, sunt si acele geamuri la masini. Din interior poti vedea in exterior dar din exterior nu poti vedea in interior.

Un geam e practic sticla, nascuta din nisip, supusa prelucrarilor atente. Iti trebuiesc mii de grade pentru prelucrare si totusi niciodata nu poti fi sigur de perfectiunea rezultatului. Dar daca adaugi niste culoare, un geam poate deveni o rozeta de succes pe care toti o admira dar nimeni nu o verifica cat de nivelata e de fapt.

[sper ca ati prins alegoria]

Tot ce am invatat in 11 ani de scoala mi s-a confirmat azi la teza de la romana. Nu e bine sa stii prea multe pentru ca nu o sa stii de fapt nimic.  Principiul “decat mult si prost mai bine putin si bun” se aplica peste tot. Asta a venit asa… din experienta mea. Mai bine risti sa nu pici pe subiect decat sa sti toate subiectele. La teza am avut 2 subiecte. Unul l-am stiut si unul…bajbait. Cert e ca cel de-al doilea mi-a iesit mai bine decat primul pentru ca in primul am incercat sa cuprind tot ce stiam. Dupa cum v-ati dat seama iesise un mare…nimic.

Una peste alt, ma bucur ca s-a terminat perioada asta cand toti sunt stresati, toti urla, toti sunt isterici

No păi paaarcă să vedi o luminiţî…

Exista o persoana in fata careia chiar nu stiu cum sa ma comport. Nu o sa ii dau numele sau functia pentru ca nu stiu ce o sa iasa dupa. Doar o sa va descriu situatia si o sa astept sfaturi pentru ca deja este exasperant.

In primul rand este o persoana pe care o vad cate putin( in fiecare zi lucratoare) si este inevitabil sa nu intru in contact cu ea.  Iar  daca evit acel contact prea mult timp raman eu in pierdere.

Persoana asta este de asa natura incat nu stii la ce sa te astepti. Se enerveaza de la cele mai marunte lucruri. Cand se enerveaza intra in …blocaje de exprimare si se enerveaza cel mai tare. Pur si simplu te sperii de fata lui si taci. Cand te vede ca taci se calmeaza si incepe sa rada ca un isteric. Trece de la o extrema la alta in mai putin de o secunda si chiar nu stii daca sa razi cu el in momentele alea(ca nu e politicos sa rada omul singur) sau sa fi in continuare socat de reactiile lui. Plus de asta e o persoana cu vicii si cu asteptari mari de la cei din jur. E o persoana care stia ce avea de facut dar care si-a pierdut de mult indemanarea. A ramas doar cu numele sau, mai bine zis, renumele.

Ideea e ca trebuie sa gasesc o metoda de abordare pentru ca in mod indirect depind de persoana asta. Nu stiu cum sa fac sa cer explicatii cand nu inteleg ceva.  Cred ca v-ati dat seama de functia persoanei. Acum…aveti sfaturi?

Este periculoasa si atat. Pentru ca pe ea cuvantul “pericol” o caracterizeaza perfect. Ea este periculos de frumoasa, periculos de bazata, periculos de desteapta. De fapt ultimul punct e periculos de discutabil dar sa nu intram in detalii.

Eram in parc cu fratimiu si nu am putut sa nu  ascult o conversatie intre un copil mai…zvapaiat si doua “fete de care ti-a zis ma-ta sa te feresti”. Se pare ca fratele uneia dintre ele era autist si ii turnase apa in cap baietelului. Dupa cum stiti, copiii nu inteleg cat de grave sunt anumite boli si reactioneaza conform instinctelor. Baietelul asta a aruncat apoi cu o piatra in copilul cu probleme.

Vin dragele de ele si incep sa tipe prin parc de se uita lumea la ele ca la felul 16.

Fufa1: Ca tu nu stii ce probleme are el si tu nu ai problemele lui pe care le are el

Copil: Da’ el a inceput. Trebuia sa nu ma stropeasca

Fufa1: ca daca iti intor eu o palma de-a mea o sa iti vezi ceafa

Fufa2: bai vezi ca ala e fratele meu si daca te mai iei de el ai de-a face cu mine. Daca nu ma crezi iti aduc actele lui de handicapat

Fufa 1(care nu era nici neam cu aia nici nimic):ba nu! cu mine are de-a face.

(Spuse ea uitandu-se prin ochelarii cat rotile de la o masina 4×4 si pe sub bretonul drept matasos ca sarma ghimpata.)

Toti aia din parc le dadeau dreptate panaramelor si susoteau ca acel copil e foarte needucat si etc. Stiti voi…discutii de-ale babelor. Da’ nu am auzit pe niciunu, dar NICIUNU sa se ia de ele pentru ca au lasat un copil autist singur in parc si ele s-au dus sa se plembe ca fetele cochete.  Iesi-v-ar fumurile din cap pe gaura de la pirce-ul din nas! Cand stii ca ai un copil mic cu probleme nu il lasi singur pentru ca niciodata nu stii ce fel pot reactiona ceilalti. Dupa cum am mai spus, unii copii sunt foarte rai . Acum…voi cui dati dreptate?